Dreapta caviar şi victimizarea dusă la absurd

Se discută despre condiţia grea a intelectualului, despre campanii
de presă împotriva lui, despre starea grea în condiţiile de mercantilizare a societăţii. De fapt, se discreditează orice rol social pe care intelectualul l-ar mai putea avea.

Prin formula „stânga caviar“ se ironizează de obicei ipocrizia intelectualilor cu idealuri sociale egalitare, dar cu o conduită de elită liberală. La noi, ipocrizia stângii s-a definit mai degrabă printr-o formulă care s-a lipit perfect de imaginea lui Ion Iliescu: „Sărac şi cinstit“. O formulă prin care este desemnată o stângă cu aparenţă cinstită (Iliescu), care girează de fapt o clasă întreagă de proaspăt îmbogăţiţi „social democraţi“, mult mai acurat descrişi prin distincţia de „baron“.

Ce mi se pare simptomatic pentru anii din urmă este campania din ce în ce mai intensă de autovictimizare a intelectualului-vedetă român. „Cultură, politică şi mass-media: Campania împotriva intelectualilor în viaţa publică românească“ era titlul unei conferinţe de ieri care se ţinea la Intercontinental.

Şi ni se explica în prezentarea evenimentului că este vorba despre „situaţii în care personalităţi ale vieţii intelectuale româneşti au fost supuse unor campanii mass-media de denigrare profesională şi de calomniere“. Sunt invocate cazurile Patapievici, Liiceanu şi Tismăneanu. Din acest punct, reacţia mea este una singură: fiţi serioşi! Asta e campanie de calomniere? Faptul că doi-trei rătăciţi au urlat prin zone clar orientate ideologic şi politic (extremă dreaptă prin Roncea şi anti-Băsescu prin Antena 1, 2, 3 etc.)? Acestea sunt marile campanii de denigrare? Cam toţi oamenii raţionali, indiferent de culori şi orientări, v-au luat apărarea public sau implicit. Avem de-a face cu un răsfăţ deja patologic al celor proclamaţi vârfuri ale intelectualităţii româneşti.

Dacă ar fi să definesc un soi de „dreaptă ultra-caviar“ în România aş invoca doar câteva elemente: evoluţia prin raportare la ameninţări fictive, ineficienţa în prezenţa „civică“ şi, nu în ultimul rând, foarte multă putere simbolică şi instituţională camuflată sub un discurs de „punere sub asediu“. Un atac pe Antena 3 este o ameninţare fictivă, complet justificabil politic, nu necesita toată impacientarea ICR şi a prietenilor. Un atac al lui Vadim Tudor în Parlament, în timpul citirii Raportului, trebuia să rămână ce a şi fost: un simplu fapt divers.

Într-o altă întâlnire a intelectualilor de dreapta (mai toţi suporteri declaraţi ai preşedintelui Băsescu), preşedintele le-a trimis o scrisoare în care invoca şi necesitatea unei ponderi de stânga în societatea civilă. Vladimir Tismăneanu declara, tot cu acea ocazie: „Pentru noi, problema este să oprim într-un fel această eternă cacialma a stângii prin care ţi se vinde la fiecare colţ de stradă un paradis. Pe pământ nu există paradis“. Frumos spus, dar mi se pare deja ofensator să-ţi stabileşti drept principal obiectiv anihilarea unui discurs care conţine printre altele destule puncte pentru apărarea drepturilor individului. Într-o perioadă în care cetăţenii devin din ce în ce mai îngrijoraţi de drepturile lor ca muncitori, de drepturile lor de clienţi ai unor bănci sau ai unor multinaţionale de diverse feluri, când vor să se apere de diverse monopoluri, cred că e important să avem intelectuali preocupaţi şi de astfel de lucruri.

De asemenea, nu cred în istoria făcută în comisii prezidenţiale şi nu cred că e normal ca un grup de intelectuali care deţin puterea simbolică şi chiar instituţională de atâta timp să mai aibă un discurs plin de lamentaţii. În ritmul acesta, intelectualul va ajunge un straniu profet angajat să-şi plângă de milă în orice situaţie, fără nici un rol real în luptele pentru drepturi sau în critica societăţii contemporane.